Alice Munro – Ură, prietenie, dragoste, căsătorie

De ce zici că îți pare rău s-o spui? N-ai observat că, de fiecare dată când oamenii declară că le pare rău să spună ceva, se bucură de fapt enorm s-o spună? (Podul plutitor)

Cunoașteți cu toții, bănuiesc, senzația aceea moale, caldă, seducătoare pe care ne-o dă reîntâlnirea cu cineva drag sufletului, drag minții. Nu mai e fiorul primei întâlniri, nu mai e nerăbdarea celei de a doua, pentru că o stare de calm, de siguranță a încântării presimțite îi ia locul. Volumul Ură, prietenie, dragoste, căsătorie (Alice Munro) se înscrie perfect în această „definiție”.

Doamna povestirii (cred că după trei cărți de povestiri citite pot s-o numesc astfel, într-un top strict personal) ne plimbă cu grație prin cele nouă istorisiri, cu o naturalitate, o nonșalanță și o senzație de siguranță de sine deja atât de familiare. Noutatea pe care o aduce volumul de față, strict din punct de vedere formal, e faptul că povestirea care dă titlul acestuia nu mai e plasată la final, ci chiar în debutul lui.

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie este o povestire inedită (e de-a dreptul pleonastică exprimarea, ținând cont că nicio scriere a autoarei nu părăsește sfera insolitului), ne arată cât de fragile sunt granițele între sentimentele puternice, precum cele amintite. Fragilității i se adaugă neprevăzutul atunci când două adolescente (Sabitha și Edith) scriu, în joacă, și trimit, în realitate, scrisori fictive între Johanna, menajera, și Ken Boudreau, tatăl Sabithei, mijlocind prin ludic debutul unei iubiri mature, plasate sub semnul caraghiosului în viziunea fetelor, dar autentic umană în ordinea firii.

În Podul plutitor o cunoaștem pe Jinny, al cărei destin, condamnat prin boală (cancer), e îndulcit, preț de o clipă, de sărutul ilicit dintre ea și adolescentul Ricky. Marcată de sfera neprevăzutului și singulară ca manifestare, această clipă de tandrețe îi dă puterea de a merge mai departe, în lupta cu boala, dar și cu indiferența soțului: Simțea un fel de compasiune veselă, aproape o senzație de râs. Un val de ilaritate blândă, umplându-i, pentru clipa aceasta, toate rănile și golurile. (p. 108)

Mobilă de familie surprinde relația dintre povestitoare și mătușa ei, Alfrida, jurnalistă la un ziar anonim. După ce în copilărie misterioasa femeie reprezintă tot ce poate fi mai interesant ca viață de adult, în tinerețe și, apoi, la maturitate pașii o poartă pe alte drumuri, ale desăvârșirii culturale, fapt care accentuează treptat răceala dintre ele. La o distanță considerabilă în timp, povestea vieții Alfridei se transformă în subiect de literatură, când naratoarea își dă seama că aceasta e chemarea ei: Strigătele oamenilor ajungeau până la mine ca niște bătăi de inimă, pline de suferință. Ca niște valuri îndepărtate, tulburătoare, distante, spărgându-se într-un sunet aproape neomenesc de resemnare și de lamentație. Asta era ceea ce-mi doream, acestea erau lucrurile cărora credeam că trebuie să le dau atenție, așa voiam să-mi trăiesc viața. (p. 151)

Consolarea surprinde istoria sinuciderii unui fost profesor, grăbită de amenințarea degradării cauzate de o boală grea (scleroză multiplă), ce lasă în urmă o soție (Nina) dezamăgită că nu i-a adresat nici un cuvânt de rămas bun, în ciuda faptului că a fost părtașă la gândurile lui, înțelegându-i suferința. Spiritul ironic mușcător al lui Lewis, dezvăluit după moartea acestuia, prin relatările retrospective sau rememorările Ninei, m-a atins indirect și pe mine, deschizându-mi ochii asupra unei capcane pe care mi-o întinde tocmai natura meseriei: Profesorii sunt întotdeauna cei care se ridică și pălăvrăgesc în fața unui public pe care-l iau prizonier. (p. 183)

În mod surprinzător (pentru că-n celelalte două volume nu am putut să fac această afirmație) de data aceasta simt nevoia să declar o povestire preferată – Urzicile. Relatarea dulce-amară despre prima iubire, pre-adolescentină, dintre naratoare (anonimă) și Mike, băiatul fântânarului tatălui ei, pe care-l reîntâlnește la maturitate într-o zi obișnuită, este înduioșătoare. Și cum să nu fie, când, privind retrospectiv, protagonista declară: Existau nefericiri pe care le puteam îndura – cele legate de bărbați. Și altele – legate de copii – pe care nu le puteam îndura. (p. 215) Sau: Puțin probabil ca pe vremea aceea să fi ținut cineva cont atât de mult de sentimentele copiilor. Nouă ne revenea să le îndurăm sau să le înăbușim. (p. 211) E suficient pentru a înțelege concepția după care își ghidează viața amândoi… În ciuda faptului că fiecare se află într-o relație problematică, gândul la copii face imposibil viitorul unei iubiri din copilărie, niciodată uitate.

Casa cu grinzi de lemn e o incursiune în viața unei familii relativ obișnuite (un profesor universitar, soția lui mai tânără cu peste 15 ani și cei doi copii), în care incompatibilitățile afective și intelectuale ale celor doi soți nu duc la divorț, dar provoacă soției nevoia de a-și găsi un suflet confident. Și asta n-ar fi o problemă, îl găsește, pentru ca ulterior să-l vadă îndreptându-și atenția spre sora ei mai vârstnică și necăsătorită (Polly), sosită într-o vizită inopinată. Finalul dezvăluie gustul amar al dezamăgirii de a pierde ceva ce nu ți-a aparținut, de fapt, nicio clipă.

Trădarea soțului cu un necunoscut, întâlnit la înmormântarea celui mai bun prieten al acestuia, ar putea lăsa cel puțin impresia de frivolitate. Totuși, ea se sustrage acestei etichetări prin sinceritatea sentimentelor, dorința de a proteja familia, dar mai ales prin singularitatea ei. Ce rămâne în amintire e o povestire care ar putea arunca umbre ale îndoielii în sufletul multora dintre cei care iau căsătoria îndelungată drept semn al unei relații sincere, absolute, fiindcă Meriel și-l putea închipui acum, într-un soi de mistificare cotidiană, ca pe un soț (p. 305) pe cel care a transformat-o într-o soție infidelă – preț de o clipă, fizic, pentru totdeauna, spiritual.

Queenie analizează obiectiv, realist și ironic căsătoria dintre o tânără și un bărbat aflat în anii târzii ai maturității, soldată în mod previzibil cu destrămarea cuplului. Dar accentul (și implicit imprevizibilul) cade pe legătura afectivă strânsă dintre Queenie, protagonista, și sora ei vitregă, naratoarea. Oare relația lor va supraviețui?!

Ultima povestire păstrează algoritmul obișnuit, fiind cea mai întinsă. Trece ursul peste munte e istoria tristă a degradării umane, plasate sub semnul senectuții. Fiona, soția septuagenară a lui Grant, este internată într-un azil după tot mai desele momente de pierdere a memoriei. Ceea ce se întâmplă acolo e de natură să-l îngrijoreze pe Grant: soția lui, pe care n-a avut voie s-o viziteze o lună, nu-l mai recunoaște; în plus, e mereu în compania unuia dintre suferinzi, față de care dezvoltă sentimente extrem de puternice. Când Grant se află la un pas de a-și reface viața tocmai cu soția celui de care nu se poate despărți Fiona, aceasta își aduce aminte brusc de el. Complicate căile iubirii, inclusiv la bătrânețe…

Închei brusc, întocmai cum procedează Munro în fiecare povestire… intră în narațiune așa cum pășești într-o casă complet necunoscută, descoperă cu plăcere detalii semnificative din viața personajelor, iar la final iese în aceeași manieră cu care a intrat, imprevizibilă: O povestire nu e ca un drum pe care să-l urmezi… ci mai degrabă ca o casă. Intri în ea și rămâi acolo o vreme, îi cutreieri toate încăperile, te așezi oriunde îți place și descoperi cum se leagă unele de altele odăile și coridoarele și cum se schimbă lumea de afară atunci când o privești prin ferestrele ei. (Alice Munro) Păstrez speranța că veți descoperi și aprecia, la rândul vostru, acele odăi, coridoare și priveliști bogate în detalii semnificative…

Scroll to Top