Bântuiții – Chuck Palahniuk

BântuițiiChuck Palahniukrecenzie
de Roxana Niculae

Pagini: 439
Editura: Polirom
Anul: 2007

Ar fi trebuit să fie o tabără de scriitori, ar fi trebuit să fim în siguranță și ar fi trebuit să scriem poezii. Poezii drăguțe.”

Cam așa începe romanul de povești al lui Palahniuk – Haunted (Bântuiții). Da, același Palahniuk, care publica în 2001 Choke (Sufocare) și în 2008 apare și film. Da, același Palahniuk care scrie Fight Club și îi este refuzat pentru că era un roman “prea întunecat și prea riscant”. Da, același Palahniuk care îl ia și îl rescrie. Nu estompează, ci duce totul la extrem. Filmul, filmul cred că e deja legendă.

În Haunted, toate personajele tânjesc după suferință. Se plâng de ce înseamnă viața și nu pot renunța la melodramă. Fiecare așteaptă în liniște ca cineva să moară, să se mai piardă un drept de autor. Fiecare face orice pentru a ajunge celebru.

Pentru cele 15 minute tâmpite de glorie se pierd copii, pisici, degete, podoabe, se moare, se desfigurează, dar se spun povești. Unele atât de reale că ți se ridică părul pe mâini. Și unele care, deși nu sunt, ai vrea să fie adevărate măcar pentru senzația pe care ți-o dau.

E despre morcovi care atârnă deasupra multor familii la mesele de sărbători, despre jocuri de picioare, despre o poziționare pe care niciun brand nu și-ar dori-o, despre cutii care te fac să vezi, despre personaje negative. Altele decât noi. Pentru că întotdeauna trebuie să dăm vina pe ceva mai mare, mai puternic. Despre monștrii și nevoia permanentă de a se întâmpla ceva dramatic, ceva captivant. Pentru că dacă nu se întamplă ceva oribil, noi putem inventa. Și totul nu pentru a salva lumea, ci pentru a păstra publicul.

„Dacă nu ne-am plânge atât…”, zice un personaj la un moment dat. Dar cum să nu ne plângem, când e atât de bine să fii compătimit?

Scroll to Top