Drumul e viaţa

Titlu: Pe drum
Autor: Jack Kerouac
Editura: Polirom
Anul: 2012
Pagini: 372

 

Dar pe vremea aceea străzile erau ringul lor de dans, iar eu îmi târşâiam picioarele după ei, aşa cum am făcut toată viaţa cu oamenii care mă interesează, pentru că singurii care există pentru mine sunt cei nebuni, nebuni după viaţă, nebuni să vorbească, dorind nebuneşte să fie mântuiţi, cei lacomi să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată şi nu spun banalităţi, ci doar ard, ard, ard ca nişte formidabile focuri de artificii..”

Haotic şi zgomotos, inocent şi curajos, simplu şi arzător, Pe drum e mai mult decât povestea călătoriei celor doi nebuni frumoşi ai Americii anilor 50’, Sal Paradise şi Dean Moriarty. Iar drumul nu e niciodată scopul, ci doar pretextul unei călătorii de regăsire a sinelui. Drumul e Dean Moriarty. Drumul e pofta de viaţă. E autostrada pe care nu conduci, ci te laşi condus. Acest Huckleberry Finn al secolului XX e mai mult decât sex, droguri, muzică jazz şi maşini în viteză, e povestea unei generaţii care s-a desprins de canoane pornind în căutarea unui sens.

Nu este genul de roman care să te lase “wow”, ci mai degrabă “hmmm”. Nu e genul meu de carte şi totuşi n-aş putea zice că nu mi-a plăcut, însă de recomandat, n-aş recomanda-o oricui, chiar dacă felul de-a scrie al lui Kerouac e destul de simplu şi povestea pe înţelesul tuturor. Dacă n-ai avut  niciodată curajul să faci autostopul, să laşi totul în urmă, să fii iresponsabil pentru o clipă, să te laşi condus de impulsuri, dacă nu te-a ros nicicând foamea, foamea de viaţă, de iubire, de sens, dacă eşti mai degrabă adeptul rutinei, al planurilor şi convenţiilor sociale, această carte cu siguranță nu e pentru tine. Ritmul nebun în care gonesc prin viaţă tinerii generaţiei beat, te-ar sufoca întocmai cum se simt ei strangulaţi de conformismul celorlalţi.

Sal, ca orice scriitor veritabil, îi rezervă lui Dean rolul de erou al poveştii, detaşându-se şi plasându-se pe sine într-o ipostază mai degrabă de observator, de admirator al acestuia. Povestea lui Dean este cea a unui tânăr  animat de-o fantastică energie şi-o poftă de nestăpânit de-a trăi clipa şi de a asimila tot ce-i oferă fiecare experienţă. O goană nebună după fericire, alergând de la un capăt al ţării la altul, lăsând oamenii în urmă apoi reîntorcându-se la ei cu idei noi şi sentimente puternice, mereu cu energie din plin pentru a o lua de la capăt ca şi cum timpul nu există. Dean, departe de a fi un erou tipic, e mai degrabă sfântul-vagabond, un deschizător de drumuri, dorinţa lui de a fi în permanentă mişcare simbolizează nevoia de libertate, de a rupe orice bariere impuse de societate, de smulgere din ghearele convenţiilor, de a ieşi din sine pentru a se regăsi în ceilalţi.

Nu ştiu dacă mi-a plăcut această carte pentru scriitura sa simplă, naturală şi spontană, pentru caracterul său autobiografic sau pentru că uneori eram atât de acaparată de firul întâmplărilor încât aveam impresia că mă aflu şi eu fremătând de emoţie, pe bancheta din spate a maşinii condusă de un rebel fermecător. Dacă mi-a plăcut doar fiindcă mă amuza Sal, care mânca doar îngheţată şi plăcintă tot drumul până la Denver (exact cum aş fi făcut şi eu), pentru că m-am îndrăgostit de eroul căruia Neal Cassady i-a dat viaţă sau pentru că (deşi nimeni nu ştie asta), exact ca Dean, copila nomadă din mine îşi ascunde valiza ponosită sub pat, fiind mereu pe picior de plecare.

Jack Kerouac se înşela când îi mărturisea într-o scrisoare prietenului său Neal Cassady că este moştenitorul “blestemului lui Melville: acela al destinului scriitorului fără public”. Criticat sever de unii (Truman Capote),  ridicat în slăvi sau luat ca model de alţii (Bob Dylan, Jim Morrison, Hunter S. Thompson), cert este că romanul său a trecut testul timpului câştigându-şi un loc de cinste printre clasici. Adevăratul blestem căzut asupra sa era altul, acela de a fi învinuit pentru toate excesele generatiei din 60’.

Explorând posibilităţile libertăţii individuale, Pe drum îţi lasă constant impresia că lipseşte ceva, că e un sens pe care nu ai reuşit să îl surprinzi. Pentru unii este o frescă socială a transformării culturale de după război,  pentru alţii poate doar o relicvă istorică a unor vremuri în care viaţa era cu mult mai simplă.“Tu ce vrei de la viaţă?” e întrebarea care explodează la fiecare pagină întoarsă a cărţii. Care e sensul? Încotro te îndrepţi? Şi ce e în fond fericirea?

Nu ştiu cât de grozav e romanul lui Jack Kerouac, dar ştiu că e o lectură obligatorie cel puţin pentru faptul că promovează ceva opus timpurilor noastre, ceva ce noi am pierdut din vedere, o libertate individuală care deşi nu costă, nu ne-o permite confortul după care alergăm. E poate pastila de care aveam nevoie pentru a ne trezi la realitate şi a ne revolta împotriva societăţii de consum de ghearele căreia a fost acaparată generaţia noastră.

Cel mai mare regret este că n-am citit cartea aceasta pe drum (faptul că mă plimbam cu ea în mână dintr-o cameră în alta nu se pune, nu?). Dar cine ştie…poate că într-o zi voi porni şi eu Pe drum, şi–atunci cu singuranţă cartea lui Kerouac mă va însoţi.

Scroll to Top