Godină – Pionul care dă șah mat

Recenzie scrisă de Eugenia Crainic.

Legătura subtilă dintre mine și polițistul Marian Godină este că sunt măritată, de ani buni, cu un ofițer „rutierist”. Citindu-i cartea, m-am simțit ca acasă. Ca-ntr-o seară obișnuită, în care, după zbuciumul cotidian, polițistul meu îmi parcurge, uneori cu haz, alteori cu o tristețe nemăsurată, file parcă rupte din cartea tânărului care a avut inspirația să-și adune crâmpeie din viața profesională între două coperte.

Cât curaj! – mi-am zis. Dar… câtă nebunie, totuși! – m-am mai „corectat” eu, ulterior… Curaj sau nebunie, cert este că toate cele 188 de pagini ale cărții te țin în priză cale de câteva ceasuri bune, timp în care ai șansa fie să te înduioșezi, citind povestirea „Mami și tati”, din care aflăm cum a făcut ochi Marian Godină, fie să râzi cu lacrimi, în „Nea Costică și pepenii”, „Petrică” sau „Andiamo, Maricico!”, fie să înghiți în sec, mut în fața destinului implacabil, în „Iubire, drame, tragedii” – după mine cea mai de finețe scriitură din volum, autorul fiind capabil să descrie, într-o antiteză subtilă, pe care o bănuiești involuntară, dar poate tocmai asta îi dă aerul unei construcții premeditate cu aplomb, atât o mare iubire, a bătrânilor care nu și-au putut supraviețui, cât și o – mare, până la urmă – neiubire, a autorului însuși și a nubilei sale de moment; pe urmă ai șansa să te oripilezi, de-a dreptul, să-ți înfrângi cu greu dezgustul, în povestirea inimaginabilă „Închiderea și redeschiderea paginii de facebook”, o frescă tulburătoare și încărcată de grotesc a sistemului, prezentat fidel – în oglindă, practic –, încât orice intenție de a considera vreun cuvințel de acolo ca fiind neadevărat se diluează pe măsură ce-ți dai seama că nimeni n-ar putea să dea dovadă de atâta îndrăzneală, redând cu lux de amănunte o întâlnire șocantă, la nivel înalt, dacă n-ar fi sigur că fiecare vorbă este adevărată din temelii.

În context, am vibrat profund la fraza cea mai plină de înțelesuri (și subînțelesuri) din carte: „Am înțeles atunci că sunt un simplu pion, dar m-am gândit că, uneori, cu pionii se poate da șah mat”. Cu siguranță, evenimentele din urmă ne-au lămurit cu vârf și îndesat că Marian Godină, autorul „Flash-uri(lor) din sens opus”, este un pion abil, care a scăpat și din bătaia regelui, și a nebunilor, dar și a perverșilor cai din marele sistem. Poate doar turele, prin mersul lor veșnic liniar, să-i mai ridice niscaiva probleme la un moment dat! Avantajul pionului Godină însă este acela că și-a câștigat o armată de apărători, aglomerați în „like”-urile tuturor celor pentru care el a devenit, în scurt timp, un idol național, un soi de speranță (după unii, deșartă), de schimbare a mentalităților și a proastelor obiceiuri.

Bine, veți spune că Godină nu-i vreun scriitor. Că nu merge să iei pixul pur și simplu și să povestești ce ți s-a întâmplat ieri, cu speranța că vei deveni azi un clasic. Că n-are tehnică narativă; că nu-și construiește frazele, nu revine asupra lor, nu le „curăță” de balastul colocvial care descrie registrul narativ de la un capăt la altul. Se poate. Godină însă nu are această pretenție. El este un mare observator, înainte chiar de a fi scriitor, iar povestind, concepe arta în sine ca fiind obligată să se supună acurateții care a stat la baza devenirii ei.
Se mai poate să spuneți și că nu-i tocmai limpede ce se întâmplă, de fapt. Că băiatul ăsta e un trimis, un acoperit, o unealtă, că se află în spatele unui plan grandios de recuperare a unei imagini, cu victimele colaterale inerente, că e un ins pentru care s-au urzit planuri, un… Personal, nu cred nimic din toate astea. Cred doar că e un om simplu, isteț din cale-afară, ambițios, deasupra tuturor acestor calități tronând un spirit sprințar; un om învățat de-acasă – poate – că autoironia, despre care știe aproape totul, este ingredientul obligatoriu al aluatului omului deștept, fiindcă, nu-i așa, cine nu poate face ironie despre sine, nu va înțelege niciodată umorul la modul general.

Aș mai remarca, în fine, că am ghicit în Marian Godină sămânța unui portretist de mare valoare. Tipul zgârcitului nu putea fi mai bine descris decât prin întâmplarea colegului de școală de poliție care și-a pus ceasul să sune în miez de noapte, doar pentru a-și mânca singur cireșele primite de-acasă, acesta fiind incapabil să împartă festinul cu ortacii săi, deși, la rândul său, se înfruptase din pachetele celorlalți, care au știut să împartă. În ce-l privește pe „șobolanul din magazie”, autorul a conchis: „Nu știa tabla împărțirii.”

De asemenea, Godină reușește, ca nimeni altul, să expedieze în doar câteva vorbe slugărnicia și teama perpetuă a angajaților mărunți din sistem, care, inclusiv în momentele când par că se aliază pentru un deziderat, se retrag ca gândacii, la o simplă pală de amenințări venite „de sus”; „… unul pentru toți…” este un deliciu.
Autentic. Este cuvântul care m-a bântuit de la început, până la sfârșit. Peste toate, mă intrigă mult odiseea Godină. Sunt curioasă ce se va întâmpla cu acest soldat cumsecade, la un moment dat: se vor adeveri prevestirile paranoice ale unora, cum că este doar instrumentul unui plan măreț, ale cărui ramificații nici nu ni le putem imagina, sau este pur și simplu un rutierist care, ca și rutieristul cu care am avut inspirația să mă mărit, ajunge seara acasă, bea un pahar de vin cu nevasta, după ce a amendat, de pildă, un patron cu infinite relații, apoi pune capul pe pernă liniștit, convins că tot ce-a făcut e „beton”. Sau „bun tare”, ca să citez clieșeul preferat al autorului însuși. Trebuie să-l avertizez neapărat însă pe Marian Godină că la 50 de ani va fi nevoit să-și vândă, poate, mașina de 26 de ani, doar pentru a putea să-și cumpere una mai „tinerică”, de numai 13 ani, și asta cu mari eforturi. Ce-i doresc însă e să-l țină năravul și o nevastă dornică să-i asculte mereu poveștile, la un deget de vin roșu, după ce copiii vor fi adormit, iar în casa fără griji se va fi făcut liniște!

Scroll to Top