Island Beneath The Sea – Isabel Allende

“Dance, dance, Zarite, the slave who dances is free…while he is dancing”, he told me. I have always danced.

Isabel Allende este o scriitoare originară din Peru, crescută în Chile, nepoată a fostului preşedinte chilian Salvador Allende. S-a născut în 1942 în Lima, iar momentan trăieşte în California. Primul său roman, Casa spiritelor, publicat în 1982, a avut un succes fulminant, conferindu-i lui scriitoarei faimă la nivel internaţional. Allende a mai scris şi alte romane precum Despre dragoste şi umbră, Eva Luna, Planul Infinit, Paula (care îi este dedicat fiicei sale moarte), Afrodita, Fiica norocului, Portret în Sepia, Insula de sub mare etc.

În  Insula de sub mare (Island beneath the sea), scriitoarea îşi plasează acţiunea în insula Saint-Domingue (actualul Haiti) şi New Orleans, la sfârşitul secolului al XVIII-lea  şi începutul celui de-al XIX- lea; se urmăreşte în general viaţa sclavilor din insulă, relaţiile dintre ei şi stăpâni, discriminările rasiale, conflictele politice ce se iscă pentru colonia franceză Saint-Domingue, iar în particular, personajul principal al romanului, Zarite, o sclavă născută în insulă, marcată de dorinţa de nestrămutat de a fi liberă şi puternicul instinct matern.

Acţiunea din prima parte a romanului se desfăşoară între anii 1770-1793, în insula Saint-Domingue, colonie franceză pe atunci, ce aducea venituri colosale datorită plantaţiilor de trestie de zahăr, aparţinând aristocraţilor francezi.

Toulouse Valmorain este cel ce intră “ în scenă” odată cu începerea romanului. El, fiul unui stăpân de plantaţie, tânăr erudit, crescut în puf şi îmbrăcat după ultima modă, care  nu are nici cea mai vagă idee despre condiţiile tiranice sub care sunt ţinuţi sclavii de pe plantaţii pentru ca el să aibă zahăr de pus în cafea, este chemat pe insulă de către tatăl său pentru a prelua comanda plantaţiei Saint-Lazare pe durata bolii acestuia. Nebănuind că destinul îi va juca o festă şi bătrânul tată va muri, lasându-i în cârcă responsabilitatea asupra afacerii, tânărul Valmorain nu are nici cea mai mică intenţie de a se amesteca cu oamenii de pe insulă, pe care îi consideră nişte sălbatici cu care nu ar avea niciun subiect de discuţie, el considerându-se om de litere. Populaţia insulei este împărţită pe clase sociale; astfel, se disting Grands blancs, adică albii aristocraţi ce deţin plantaţii pe insulă – clasa cea mai de vază, petits blancs, albi care, aşa cum scrie în carte, nu aveau nimic altceva decât culoarea pielii, erau nişte albi săraci, les affranchis erau negrii liberi, care aveau propriile pământuri, iar cei din urmă, pleaba societăţii – sclavii, negrii aduşi cu forţa din Africa, legaţi de stăpân, obligaţi să lucreze pe plantaţii sub cele mai aspre condiţii. Durata de viaţă a unui sclav pe plantaţie era de aproximativ 4 ani, întrucât era mai profitabil să fie lăsaţi să moară şi să fie înlocuiţi decât să li se acorde un tratament cât de cât uman, iar mamele preferau să-şi omoare copiii la naştere pentru a-i scuti de aceeaşi soartă; în cazul în care copiii trăiau, ba erau oferiţi drept cadou de către stăpâni, ba erau căraţi de mame în spate pe plantaţii, ulterior servind şi ei drept mână de lucru.

 In Cambray’s view, it was more profitable to replace slaves than to treat them with consideration.

Văzându-se pus în situaţia de a nu avea altă opţiune decât aceea de a rămâne pe insulă şi a duce mai departe afacerea familiei, Valmorain decide să scoată plantaţia din starea deplorabilă în care a lăsat-o tatăl, muncind din greu la asta timp de opt ani, cu gândul de a fi un stăpân mai puţin crud cu sclavii săi. Odată cu starea din ce în ce mai înfloritoare a plantaţiei şi cu călătoriile de afaceri pe care le face în Cuba, Valmorain îşi găseşte o mireasă din familia Garcia del Solar, Eugenia, pe care o aduce la Saint-Lazare. Vechea prietenă şi iubită a lui Valmorain, curtezana Violette Boisier, este cea care găseşte o sclavă pentru a sta la dispoziţia Eugeniei, pe micuţa Zarite, în vârstă de aproximativ 10 ani, slabă şi vai de ea, care, încă dinainte de a fi dusă la moşie, încearcă să fugă din casa Violettei – un semn precoce pentru dârzenia şi setea de libertate care nu o vor părăsi cât timp va trăi.

Toulouse Valmorain could not prevent an exclamation of displeasure when Violette showed him whom she had chosen to be his wife’s maid. He was expecting someone older, with better appearance and experience, not that frizzy-haired creature covered with bruises, who shrank into herself like a snail when he asked her name (…).

Starea mentală a Eugeniei ce se dregradează progresiv îl îndepărtează pe soţ de lângă ea, astfel încât bărbatul îşi pierde din umanitate atunci când o violează pe Tete, chemând-o apoi tot mai des la el, în calitate de amantă. Copilul pe care Tete îl va avea cu Valmorain este smuls de lângă ea  imediat după naştere pentru a-i ascunde soţiei infidelitatea, însă după ce Eugenia îi oferă un băiat lui Valmorain, pe Maurice, boala ei mentală ajunge la apogeu, astfel încât atunci când Tete îi oferă din nou stăpânului o fetiţă, ea nu este ascunsă, ci  crescută în casă, alături de băiat. Legătura ce se creează între sclavă şi Valmorain este una puternică, chiar dacă nu putem vorbi despre dragoste, ci mai degrabă de necesitate: el are nevoie de companie (He wondered with amazement how that mullata girl could compete head to head with him in a game of logic, cleverness and calculation) şi de o mamă pentru Maurice, iar ea are nevoie de cei doi copii şi de un trai decent pentru Rosette.

Puternicul instinct matern al sclavei Tete este cel ce o ţine departe de gândul de a fugi, dedicându-şi existenţa îngrijirii copiilor, ambii spunându-i maman. Mulatra se îndrăgosteşte de Gambo, sclav care reuşeşte să fugă de pe plantaţie, luptând ulterior de partea rebelilor negri împotriva albilor pentru abolirea sclaviei. Nici măcar de dragul acestei iubiri, Zarite nu-şi lasă copiii, alegând să rămână alături de Valmorain şi de ei când Gambo îi propune să fugă împreună. Autoarea dă dovadă de o remarcabilă documentare în ceea ce priveşte trecutul istoric al insulei, încât sunt redate circumstanţele în care se petrece lupta sclavilor cu albii, conspiraţiile puse la cale de colonişti pentru a evita abolirea sclaviei, tertipurile la care se recurge pentru trădarea Franţei etc. Este o parte a cărţii care i-ar încânta pe bărbaţi.

Cea de-a doua parte a cărţii se petrece în New Orleans, Louisiana, între anii 1793-1810, unde  albii din Saint-Domingue se refugiază de mânia rebelilor negri (… but these atrocities are the logical response to what we have done to them, spune unul dintre albi). Aici este locul unde Valmorain îşi găseşte o nouă soţie care află de copila pe care Tete o are cu soţul său, reuşind să-i izgonească din casă pe cei trei – Tete pe plantaţie, Rosette la şcoala călugăriţelor ursuline şi Maurice în Boston. Tot aici, pe Tărâmul Făgăduinţei, Zarite luptă pentru a-şi dobândi libertatea, lucru ce nu-i asigură neapărat un trai mai bun din punct de vedere material, ci mai degrabă din cel spiritual, prin conştientizarea faptului că este o femeie liberă, aşa cum îi vor fi şi copiii – un lucru mult mai de preţ, pentru orice sclav, decât orice avere. Pe scurt, în Insula de sub mare, se observă minuţios vieţile atâtor sclavi care luptă cu orice preţ pentru obţinerea libertăţii, într-un peisaj paradisiac ce contrastează puternic cu stările lor.

Realismul magic definitoriu pentru opera lui Allende este prezent şi în Island beneath the sea, întrucât cele mai inedite şi fantastice fenomene ca vodoo, invocarea şi înfăţişarea unor duhuri creole – loas, precum şi basme şi legende africane apar în carte întrepătrunse şi prezentate cu nişte fenomene absolut normale, încât e imposibil să fie catalogate drept evenimente supranaturale, deşi, scoase din context, par cam aşa.

Modul în care scriitoarea îşi construieşte acţiunea şi personajele denotă o măiestrie aparte, reuşind să te tragă atât de mult în locul acţiunii şi în sufletul personajelor, încât îţi vine greu să te desprinzi. Zarite nu are cum să nu ţi se lipească de suflet, prezentată fiind încă de când era de-o şhioapă şi până în momentul în care este bunică. Prin ea, scriitoarea a creat un simbol al libertăţii, o femeie din cap până-n vârful unghiilor de la picioare, complexă şi completă în toate modurile în care poate fi o femeie. Naraţiunea la persoana a treia oscilează cu flash-back-urile lui Zarite, aducându-ne mai aproape de sufletul său cald de creolă.

Recomand cartea celor care vor să călătorească în timp şi să pătrundă într-un tărâm exotic, celor care sunt interesaţi de istoria insulei Haiti şi a sclavagismului, sau doar celor care vor să citească o carte încântătoare şi bine scrisă. Trebuie să mai menţionez că varianta citită de mine este scrisă în engleză, iar pentru cei ce vor să îşi exerseze sau să înveţe mai bine limba, este numai bună.

Lectură plăcută!

Scroll to Top