Poezia portugheză postbelică și contemporană III

Yigru Zeltil revine cu partea a treia privind poezia portugheză postbelică și contemporană. Noi informații privindu-i pe unii dintre poeții reprezentativi pentru poetica portugheză și conturarea unui cadru poetic ferm. Așadar, în ciuda unui decalaj din cauze obiectivă, vă prezentăm partea a treia a acestui periplu prin spațiul lusitan.

Vă dorim lectură plăcută și, în cazul în care nu ați citit primele două articole ale acestei miniserii, vă invităm să le lecturați accesând linkurile de aici și aici.

1

Volumul colectiv Cartuș (1976), cu texte de António Franco Alexandre, Hélder Moura Pereira, João Miguel Fernandes Jorge și Joaquim Manuel Magalhães.

Euforia Revoluției Garoafelor (din 25 aprilie 1974) este urmată de o perioadă în care cucerirea libertății și venirea democrației aduce și un paradoxal impas. Poetul și criticul Joaquim Manuel Magalhães se declară în 1981 ca făcând parte dintr-o „generație nesatisfăcută”, frustrată de falimentul valorilor culturale în fața pragmatismului financiar galopant care ar fi afectat nu numai locul poeziei sau chiar al criticii literare… Melo e Castro vorbește despre o „non-generație” atunci când îi enumeră pe Al Berto, Eduardo Pitta, José Emílio Nelson, Hélder Moura Pereira, Rui Diniz, Paulo da Costa Domingos, Artur Rockzane, Fátima Maldonado, Manuel Cintra etc., menționând faptul că, în contrast cu generația Poesia 61/PO.EX, aceștia par să fi pierdut încrederea în „capacitatea de acțiune și de intervenție a poeziei în lumea contemporană”. Magalhães crede că discursul generației sale este marcat de „o tensiune care e în mai mică măsură verbală decât (în mod explicit) emoțională”. Dintr-o carte în engleză, numită „După revoluție: 20 de ani de literatură portugheză”, aflăm că această generație a anilor ‘70-’80 este considerată acum o primă promoție postmodernistă, borna de început fiind plasată chiar dinainte de Revoluție, când debutează João Miguel Fernandes Jorge (cu volumul „Sub deasupra vocii”, 1971) și Nuno Júdice (cu volumul „Noțiunea de poem”, 1972), doi poeți care inaugurează exploatarea intertextualității (în locul autoreferențialității sterile) și întoarcerea discursivității (care, de la suprarealistul Cesariny încoace, pierduse teren în fața tendinței puriste). Îi mai menționăm și pe António Franco Alexandre („Fără cuvinte ori lucruri”, 1974), Hélder Moura Pereira („Între deșert și miraj”, 1979), Inês Lourenço („Cicatrice 100%”, 1980), Luís Miguel Nava („Cum a zis cineva”, 1982), Isabel de Sá („Schizo Frenia”, 1979), Fátima Maldonado („Orașe neapărate”, 1980),  Adília Lopes („Cele 5 volume de poezii mi-au salvat unchiul”, 1985), Jorge de Souas Braga („Picioarele luminoase”, 1987), Paulo Teixeira („Cunoașterea apocalipsei”, 1988), José Agostinho Baptista etc.

Al Berto, în căutarea vântului într-o grădină de august (1977).

2

dinspre Tamisa, ne aflăm în iarna londoneză, fugeau aburii punk ale zilelor poluate. rock de dimineața până seara. dormeam cu aburi de Turner tulburându-mi visele, ori răsfoiam plictiseala orelor și al timpului bolnav într-o revistă porno. NOSTALGIA OF THE BOYS SEX-LANDSCAPE, yes, yes, the beat goes on, so kind baby, so kind. mă plictiseam. mai mult brown sugar la anumite ore.
deja nu-mi amintesc dacă se mai trezește pisica voluptoasă și agresivă. voiam doar să-ți povestesc ceva despre frisonul ăsta, despre lalelele de sticlă mată ale candelabrului, sau cum am plecat din Ostende și am ajuns în Londra cu o sută de franci belgieni în buzunar și jumătate de Toblerone. voiam să-ți spun că mă simțeam fragil, că încă-mi aduceam aminte de Nému și de Albrecht. zburam din concert în concert, și n-aveam deloc timp. mereu în trecere, ajungeam în Barcelona, dar nu mă întreba cum.
OBSCENITY HOTEL, camera 15, etajul al 2-lea, aproape de Los Caracoles, fără vedere la mare. cuta ochiului pictat al Domnișoarei Dynamite Tango. HOTEL DE LA GARE, unde s-a instalat Tangerina. în viața de zi cu zi Domnișoara Tango făcea afaceri cu puli de cauciuc pline de hașiș. perverșii de la periferie veneau în găști, țipăt strident din despicătura buzei, o frază și un gest al mâinilor, un surâs și o grimasă la alegerea mărimii. plăcerea și erecția. mergeau la cumpărături pe înserat. Domnișoara Dyna a rămas celebră. se spunea: Ai luat din porțiile Dynei? Târfă lacomă! restul nu mai interesează.
HOTEL OBSCENITY DE LA GARE – make me love chewing-gum machine, nu se înțelege bine dar era reclama pe care Domnișoara D.T. a scris-o pe un carton și care fusese atârnată în recepția hotelului.

peisaje / corpurile ies din apă acoperite de moluște care vibrează, de alge alunecoase pe față. mai departe, în partea invizibilă a peisajului, plaja unde copii albaștri se joacă de-a indienii. își împodobesc capetele cu pene de păsări împușcate, altele plâng fără motiv. poate pentru că marea e rece și pustie în mareele sale brăzdate de secrete lunare. poate zgomotul valurilor să fie de pe altă lume, și jucăriile de nisip durează puțin, sunt frumoase când se înaltă pentru o clipă, așa cum îți place, înainte de a se prăbuși. /

Al Berto, pagină din textul „al doilea echinox”, din volumul în căutarea vântului într-o grădină de august, 1977

3

Nu se mai afirmă în anii ‘90 o generație propriu-zisă, ci mai degrabă o promoție de poeți și mai ales poete care, pe alocuri, tind să radicalizeze elementele provenite din generațiile anterioare (Júdice vorbește despre un (pe alocuri radical) „dispreț pentru convențiile poetice”), fără a constitui o direcție omogenă: Ana Luísa Amaral (Doamna mea de ce, 1990; Arta de a fi tigru, 2003 ș.a.), Manuel Gusmão („Hărți”, 1996; „A treia mână”, 2008 ș.a.), Luís Filipe Castro Mendes („Insula morților”, 1991), Fernando Pinto do Amaral („Scara lui Iacob”, 1993), Rosa Alice Branco („Ce-i lipsește lumii pentru a fi Tablou”, 1993), Ana Marques Gastão  („Timp pentru a trăi, timp pentru a muri”, 1998; „Noduri/Nuduri”, 2004 ș.a.) Vítor Nogueira (Înconjurul lumii în 50 de poeme, 1999), Carlos Poças Falcão etc.

Scroll to Top