Titlu: Portret al artistului la tinereţe
Autor: James Joyce
Editura: Humanitas
Anul: 2012
Pagini: 288
Recenzie scrisă de Elena Silvana Potocean
“Tu citeşti şi prefaţa?” Mă întrebase cu uimire cineva acum câteva zile. La fel de mirată am întrebat şi eu “Tu nu?”. “Niciodată!” a fost răspunsul primit. Oameni buni, voi chiar săriţi peste prefaţa cărţilor? Ei bine, măcar de această dată, vă recomand serios să faceţi o excepţie.
Nu cred că mai e vreo noutate pentru nimeni faptul că James Joyce are o scriitură mai greu de digerat. Iar prefaţa romanului are un rol vital fiindcă oferă cheia înţelegerii textului. Merg mai departe cu recomandările şi vă sugerez, înainte de a trece la opera lui Joyce, să-i citiţi corespondenţa, pentru a cunoaşte mai întâi scriitorul. Eu una, dacă nu aş fi citit Corespondenţă, n-aş fi îndrăznit să deschid vreunul din romanele sale, nu aş fi avut răbdarea să le duc până la capat şi, mai ales, nu aş fi înţeles nimic. Nu ştiu cum sunt alţii, de ce nu se interesează deloc de viaţa scriitorului ale cărui romane le citesc. Sau, poate sunt eu un cititor mai atipic şi ca în cazul lui Joyce, mai fascinată sunt de scriitor decât de textele sale.
James Joyce e unul dintre acei autori despre care se ştie că scrie bine, că opera sa este una de valoare. Aşa că oricât de multe dificultăţi întâmpinaţi atunci când îi citiţi cartea, nu renunţati. Cărţile sale trebuie adesea recitite pentru a le descoperi sensul. Şi nu pentru că ar fi complicate, ci mai degrabă complexe.
Ceea ce face ca textele sale să fie atât de diferite şi problematice (inclusiv romanul despre care vorbim acum) e poate faptul că Joyce a scris într-un moment de transformări culturale, aflat la răscrucea dintre simbolism şi realism de o parte şi modernismul de alta. Ambiţios din fire, a ţintit a nu se încadra nicăieri, oferind o perspectivă nouă, iar acest lucru i-a oferit un loc aparte în dezvoltarea literaturii.
Cartea a apărut abia în 1916, după Oameni din Dublin şi totuşi, începuturile datează din 1904 când apare sub forma unui eseu autobiografic intitulat Portret al artistului la tinereţe (titlu ales la recomandarea fratelui său, Stanislaus). Deşi forma va fi supusă la numeroase transformări de-a lungul timpului, ideea de bază rămâne aceeaşi, consemnarea etapelor evoluţiei spirituale de până atunci, Joyce dorind să scoată în evidenţă traiectoria unui artist, o traiectorie pe care o resimte ca fiind şi a lui.
Un scriitor atât de controversat precum Joyce, în mod sigur e perceput diferit de fiecare cititor. Eu una văd acest roman ca fiind un dublu exerciţiu, atât pentru autor, în vederea pregătirii trecerii la scrierea lui Ulise, cât şi pentru cititorul care trebuie sa se obişnuiască cu simbolismul excesiv şi limbajul greoi al scriitorului. Un dublu exerciţiu de zbor din cuibul convenţiilor, de care artistul are nevoie pentru a se detaşa de trecut în vederea împlinirii menirii sale, iar cititorul pentru a putea înţelege esenţa artei.
Ce va deranja poate pe mulţi este faptul că acest roman nu oferă personaje în care să ne regăsim ori cu care să simpatizăm, nu consemnează fapte eroice, sau măcar evenimente esenţiale din viaţa personajelor. Pentru că, în viziunea lui Joyce, lucrurile mărunte sunt cele care produc transformări esenţiale, toate schimbările prin care trece personajul au la bază scurte momente de epifanie.
Portret este un fel de bildungsroman, paradoxal şi atipic prin numeroase aspecte. Stephen Dedalus, a cărui evoluţie ne este înfăţişată începând din copilărie şi până în anii de studenţie, este un personaj romantic, deşi Joyce era deja pornit contra curentului tradiţional. Destinul lui Stephen este unul croit pe triada specifică artiştilor “ singur-fericit-liber”. Înscrierea sa în acest tipar devine destul de evidentă, pentru cine are ochi să vadă, încă din copilărie, dacă ţinem cont de refugiul său în lectură, de sentimentul că e altfel decât ceilalţi
Vreo două scene mai impresionante şi important de menţionat ar fi în acest roman. Una dintre ele este cea în care Stephen îi prezintă lui Lynch teoria prin care încearcă atât să definească frumosul şi felul în care acesta funcţionează, cât şi să definească rolul artistului în raport cu creaţia sa.
A doua scenă e cea cu viziunea iadului din predicile pe care Stephen le asculta, viziune ce se apropie de cea a lui Dante. Pentru mulţi devine copleşitoare, dacă luăm în considerare că pe Thomas Merton l-a determinat să se convertească la catolicism, în timp ce pe alţii, cum sunt eu, mai ancoraţi în credinţa lor, nu poate decât să-i amuze astfel de încercări de manipulare a masei prin teroare.
Portret al artistului la tinereţe este un roman despre oscilaţiile artistului între diverse credinţe care îl duc într-un final la găsirea adevăratei chemări.