Raymond Chandler – Adio, frumoasa mea
Anul aparitiei: 1944
Fragment:
Era unul dintre acele blocuri mixte de pe Central Avenue, blocuri care nu sunt încã ocupate în întregime de negri. Tocmai ieşisem dintr-o frizerie de doi bani, la care o agenţie de plasare credea cã lucreazã un anume Dimitrios Aleidis. Nu era o problemã prea importantã. Soţia lui se arãtase dispusã sã plãteascã ceva bani pentru a-l vedea înapoi acasã.
Nu l-am gãsit niciodatã, dar nici nevastã-sa nu mi-a dat vreun ban.
Zi cãlduroasã, spre sfârşitul lui martie; stãteam în faţa frizeriei privind reclama luminoasã a unui local numit Florian’s, aflat la etajul al doilea. Un bãrbat privea şi el într-acolo. Se uita la ferestrele prãfuite cu o privire fixã şi extaziatã, ca un emigrant est-european care soarbe pentru prima oarã din ochi Statuia Libertãţii. Era un tip masiv, înalt de vreo doi metri şi solid ca un camion. Se afla la câţiva paşi de mine. Mâinile îi atârnau şleampete pe lângã corp şi o ţigarã uitatã fumega între degetele lui enorme.
Negri liniştiţi treceau pe stradã şi îi aruncau priviri tãioase. Arãta îngrozitor. Purta o pãlãrie miţoasã, o hainã sport gri cu nasturi albi ca nişte mingi de golf, cãmaşã maro, cravatã galbenã, pantaloni gri din flanel reiat şi pantofi din piele de crocodil cu pete albe în dreptul degetelor. Din buzunarul de la piept se revãrsa o batistã galben-strãlucitor, ca şi cravata. Avea şi nişte pene colorate înfipte în panglica de la pãlãrie, dar ar fi fost la fel de şocant şi fãrã ele. Chiar şi pe o stradã mai deocheatã, ca Central Avenue, omul nu putea trece neobservat. E ca şi când ai vedea un pãianjen pe o felie de cozonac.
Era palid şi nebãrbierit. Oricum, tot nebãrbierit ar fi arãtat. Avea pãr negru şi creţ, sprâncene stufoase care se întâlneau deasupra nasului borcãnat, urechi mici şi delicate faţã de statura sa şi o privire melancolicã, specificã ochilor cenuşii. Stãtea nemişcat, ca o statuie; dupã mult timp, a zâmbit.
