Se întâmplă să nu știi unde ești?

Andra Rotaru, debutată în 2005, cu volumul de poezii Într-un pat sub cearșaful alb, poetă contemporană, autoare a, pe lângă volumul de debut, volumelor Ținuturile sudului (Editura Paralela 45, Pitești, 2010) și Lemur (Cartea Românească, București, 2012), câștigătoare a numeroase distincții – inclusă în numeroase antologii, invitată la numeroase festivaluri, târguri de carte, workshop-uri etc., e o scriitoare sensibilă sub o platoșă dură, one might say, iar în articolul de față Andra ne vorbește despre cum e să nu știi unde ești (să nu-ți – mai – știi limba), așa cum Virginia Woolf ar vorbi despre aventura romanului; noi nu mai spunem nimic, ci vă urăm lectură plăcută.

*

de Andra Rotaru

Începe printr-o banală uitare a unor cuvinte, printr-o repetiție a acestei uitări pe care o observi, fără să o bagi în seamă o perioadă de timp. Am văzut reclame pe panouri uriașe care trăgeau niște semnale de alarmă vizavi de această ignorare a unor simptome nesemnificative. O poză cu o fată frumoasă, ca mai în toate reclamele, căreia i se scurgea o dâră de sânge pe obraz. Aparent, părea să fie un promo la un rimel nou, însă genele, odată atinse, ochii începeau să sângereze. De abia după ce am citit textul aferent imaginii mi-am dat seama că era o reclamă la o nouă pastă de dinți, iar analogia era: dacă îți sângerează ochii, nu ignori semnele. De ce ai ignora o sângerare a gingiilor?

Nu e ușor să te relaxezi atunci când reperele pe care le știai cât de cât sigure sau cunoscute dispar. Iar primul, fundamental, este limba maternă. Cât de des se întâmplă să vrei să-ți spui ție, în singurătate, că totul va fi bine, iar creierul să nu mai înțeleagă, pentru că s-a obișnuit să fie indiferent pentru o perioadă de timp la setările pe care i le-ai impus, acelea de a nu mai folosi ceea ce era fundamental pentru el? Să te îndepărtezi și anesteziezi câteva luni, astfel încât să poți trece cu bine într-o altă zi, apoi lună?

De ce apoi, când ai nevoie, să te mai ajute încă o dată, în câteva fracțiuni de secundă –permutându-și „setările” de la exprimarea unei sensibilități personale, intime și de lungă durată din binomul el–tu, acea relație pe care doar tu ai avut-o cu el, și doar în limba maternă – la exprimarea acelorași sensibilități, într-o altă limbă? Să poată acum să te ajute, de parcă ai o aventură cu o limbă terță, ignorând ceea ce l-ai rugat să facă inițial?

Iar dacă exercițiul se repetă destul de des, dezrădăcinarea începe să semene cu o îndobitocire a bietului creier: pur și simplu nu mai poate să fie subtil sau creativ. I-au fost suficiente mutările de pe un meridian pe un altul, de la un vocabular la un altul, de la tu la un alt tu. Cine este el, cine ești tu? De ce relația de lungă durată pe care ai avut-o cu tine, cu el și (în) sensibilitatea unei limbi, să fie ruptă și mutată într-o altă formă de exprimare?

Părțile pozitive, contra alienării, spun să nu te doară și să nu-ți fie dor de ceea ce lași în urmă, să nu confunzi despărțirea totală cu amânarea, părțile negative vin cu realitățile trecutului limbii pe care o vorbeai: m-ai lăsat în urmă, nu m-ai folosit, m-ai pus pe stand-by, pot trece pe modulul lipsei de finețe și a exprimării primare.

Poate fi un dezechilibru sau, așa cum mi-a spus cineva, poate acum evoluez pe un alt nivel de realitate, pe care mi-l concep singură. Am nevoie de acesta, însă îl vreau și pe cel de dinainte. Acum îmi dau seama că am o relație cu acest creier și cu limba în care gândește el, pe care nu o sesizasem atât de puternic înainte. Și tot acum trebuie să încep să mă port frumos cu el, pentru că îmi arată primele semne ale unei domesticirii care poate deveni reversibilă.

Deci e bine să ai un creier domestic sau sălbatic? O limbă pe care o vorbești sau ai învățat-o (diferită de cea maternă) – în ale cărei teritorii încep să apară semne și semnale pe care nu știai că le cunoști?

Să mă port blând cu tine e ca și cum aș accepta că tu ai o valoare mai mare decât am eu. Când tu ești definit de limba maternă, iar eu sunt definită de sensibilitatea pe care doar tu mi-o poți exprima. Indiferent de câtă sensibilitate aș avea eu, nu o pot arăta fără tine. Nu știu care e puntea care leagă zona emoțională de cea rațională, însă descopăr, atunci când apar primele semne ale uitării sau împotrivirii mie, că în centrul acestei punți stă creierul. Nu am cum să trăiesc sau să comunic fără el. Tentacular și cu urme de flagelare (nu degeaba homunculusul nu e chiar chipeș), e bine poziționat în cel mai înalt punct al unei ființe, sus de tot, veghează asupra celor trecătoare.

O uitare ar putea să-și arate primele semne prin imposibilitatea de a mai citi cât e ora. O limbă gata să se răzvrătească împotriva ta îți arată primele semne prin imposibilitatea de a o uita. Deci să te lepezi de limbă ar putea fi o falsă dezicere. Așa cum ar fi și lipsa ta din spațiu, atunci când te întrebi unde ești.

Până ajungem către un alt far, „no need to hurry, no need to sparkle, no need to be anybody but oneself”*.

*  Virginia WoolfA Room of One’s Own, and Three Guineas

Scroll to Top